Ghid de turism – dintr-o joacă de copil

Ghidușia bate-o vina!

Totul a început într-o frumoasă zi cu soare, anul nu îl mai ține minte nimeni dar discuția mi-o amintesc perfect. Eram acasă cu sora mea mai mare și o băteam la cap cu tot felul de prostii, a se înțelege că vorbeam întruna fără să respir și, bineînțeles, fără a o lăsa și pe ea să respire. Cred că aveam vreo 6 anișori. La un moment dat, evident iritată de logoreea mea fără astâmpăr, probabil presărată și cu numeroase cuvinte stâlcite, sora mea dragă, cu ultimul ei gram de rabdare și într-un mod nu prea diplomat, mă roagă să tac! Îmi înghit cu greu cuvintele care stăteau să iasă afară și o aud pe sormea completând “Doamneee, nu știu ce ai să te faci! Cum poți vorbi atâta? Taca-taca toată ziua! Ție o să îți trebuiască o meserie din aia în care să vorbești muuuult muuuult că deja mi-e milă de cine o să te aștepte seara acasă!”

……

Mintea mea de copil s-a blocat atunci puțin dar esențialul a rămas….eu când o să mă fac mare o să mă fac ceva care o să mă lase să vorbesc cât vreau! Destul de logică concluzia, nu?

Anii au trecut, împlinisem deja vreo 13 ani, între timp descoperisem și plăcerea de a citi, logoreea se mai astâmpărase într-o oarecare măsură și iată că într-o după-amiază vine mama de la serviciu și mă întreabă dacă nu vreau să merg cu ea într-o excursie de o zi până la Moldovița, cu niște colegi de-ai ei de muncă. Păi normal că am zis da și iată că a doua zi mă trezesc într-un microbuz plin cu oameni voioși dintre care o jumătate erau englezi. Hopaaa! Deci așa arată englezii….

Am pornit la drum, englezii erau energici, cântau ceva cu Yellow Submarine, râdeau cu poftă, se uitau pe geam curioși, vreo doi colegi de-ai mamei mele încercau, fără succes, să le mai explice cum stă treaba prin România dar s-au lăsat păgubași repede. Romgleza nu era prea cursivă. Vă imaginați că în mine deja mocnea un puiuț de ghid dar mi-era cam rușinică să mă bag în seamă. Dar cum orele treceau, lumea se împrietenea și m-am prins și eu în joc. Și fără să imi dau seama, cu o engleză ajutată de un „real” talent de mim (descoperit atunci pe moment) și cu mama alături, izvor de informații prețios, încep a prinde curaj și dau play la povestit, pardon, la turuit…că l-am pus pe bietul Ștefan cel Mare la un loc cu oile și ciobanii, și mănăstirile pictate cu afinata cea degrab-aducătoare de voie bună, și tot așa până la epuizare. Dar ce epuizare grozavă! Și ce dinți mari aveau englezii ăștia…de la zâmbet, se subînțelege! Ziua se termină într-o clipită, în aceleași acorduri de submarine galbene iar despărțirea a fost destul de tristă. Grupul de englezi, în frunte cu Susan, mi-a mulțumit de o mie de ori și mi-au umplut buzunarele și mâinile cu ciocolată și bomboane…grozav primul meu bacșiș, nu-i așa?

Și da, ăsta a fost momentul în care am știut că îmi doresc să mai traiesc astfel de momente și că turuitul ăsta din naștere poate avea o utilizare mai practică decât aceea de a o scoate din minți pe sormea deși, nu am renunțat așa ușor la acest hobby! Încă ador să o mai bat la cap!

Astăzi, sunt ghid cu acte în regulă și, așa cum a spus și George în articolul său, pe care îl puteți citi aici dacă nu ați făcut-o deja, cu fiecare grup nou pe care îl am, mă simt ca la început. Mai tremură vocea, mai o bâlbă, mai uit să respir, mai încurc niște date dar un lucru e sigur, sunt fericită! Și…ascultătoare! Vezi sormea? Te-am ascultat, am o meserie în care vorbesc muuuuult!!

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: